De capul nostru sau cu un frate mai mare ?

fmi-acord-imprumut

Stiti, acela de la care poti acumula experienta de viata mult mai repede decat a facut-o el, evitand greselile lui. Acela care te ia de mana si te invata sau te admonesteaza sever pentru prostiile pe care le faci. Pe drept sau pe nedrept. Acela cu care te certi, “iti scoti ochii”, pentru ca apoi sa te impaci. Acela pe care il admiri, dar si invidiezi in acelasi timp. Acela pe care vrei sa il copiezi si caruia vrei sa ii fi egal inainte de vreme. Si, nu in ultimul rand, acela la care stii ca poti apela oricand ca sa il puna la respect pe batausul din vecini.

Aceasta este intrebarea care imparte Romania de 27 de ani. De o parte sunt cei care se simt umiliti, agasati de faptul ca Romania s-a aflat in mod constant sub indrumarea a cel putin unui frate mai mare, care i-a spus tot timpul ce sa faca, cu voia sau fara voia ei, tratand-o, zic ei, cu un aer de superioritate si avand abordari pe care nu si le-ar fi permis cu alte tari mai dezvoltate.

De cealalta parte sunt cei recunoscatori fratilor mai mari, fara de care, zic ei, tara ar fi luat-o pe o cale gresita ce nu ar fi adus-o mai aproape de prosperitatea si valorile tarilor occidentale cu democratii consolidate, stat de drept si economii dezvoltate.

Si, bineinteles, mai sunt cei cu sentimente amestecate.

De-a lungul perioadei postdecembriste, cel mai controversat frate mai mare a fost FMI-ul. Solicitat cu disperare in momentele de criza si persiflat si acuzat de indata ce situatia economica isi revenea la normal. O adevarata relatie de tip love&hate.

Primele acorduri stand-by au demarat in 1991 si apoi in 1992, ambele avand o viata extrem de scurta datorita opozitiei la modelul de restructurare propus de institutia internationala. In esenta, FMI sugera abordarea reformelor radicale dupa modelul unor tari precum Ungaria si Polonia. O sugestie care nu a fost acceptata de conducatorii Romaniei de atunci.

Ulterior, infratirea Romaniei cu FMI a durat aproape non-stop pana in 2006, numarand pana in acel moment 7 acorduri stand-by si stand-by preventive, din care doar unul s-a terminat cu succes. Rezistenta la rigorile si sfaturile fratelui FMI a fost mare, chiar daca pilula a fost indulcita de fondurile si plusul de credibilitate de care Romania a beneficiat din aceasta relatie, motiv pentru care majoritatea acordurilor au murit prematur, dupa 1-2 ani.

Perioada 2006-2009 a fost cea mai lunga perioada post-decembrista in care Romania nu a mai solicitat asistenta fratelui FMI, un prilej pentru a da masura abilitatii sale de a se descurca pe picioarele proprii, odata eliberata de conditionalitatile atat de mult criticate ale Fondului. Ramanand in continuare o adolescenta rebela si imatura, Romania a profitat din plin, ajungand la un deficit bugetar aproximativ de 4,7%, adica aproape de 3 ori mai mare decat nivelul tinut in frau de FMI in anii precedenti.

E adevarat, “economia duduia”, dar deficitul extern de cont curent ajungea in 2007 la valoarea record de 13,4% din PIB, deficit imens, care se cerea finantat prin investitii straine si credite externe substantiale. Moment in care criza a lovit… Sora mai mica tocmai daduse proba “maturitatii” sale, se impiedicase, cazuse si, plangand, iata se intorcea din nou la fratele mai mare pentru ajutor. FMI-ul reintra in scena, furnizand alaturi de Banca Mondiala si berd cel mai mare credit extern din istoria tarii.

Sigur ca, de-a lungul timpului, ca orice frate mai mare, FMI-ul a mai gresit, a mai exagerat sau a fost prea indulgent. Dar, ca orice frate mai mare, ne-a scos din problemele in care ne-am bagat singuri, ceea ce nu ne-a impiedicat sa clamam, odata pusi pe picioare, ca ne-am fi descurcat si fara el. Cei care aveti frati mai mari sau mai mici, banuiesc ca va suna cunoscut, nu?

Dar in perioada post decembrista a trecerii de la copilarie la pubertate, Romania a avut si o sora mai mare: institutia UE. Va mai amintiti opintelile din procesul de dobandire a titlului de economie de piata functionala? Dar de integrarea faimosului “acquis comunitar”, care ne-a schimbat in profunzime modul in care functionam ca tara, ca economie, ca societate si ne-a imersat in rigoarea (si birocratia!) accesarii finantarii europene? Ca sa nu mai vorbim despre mecanismul de cooperare si verificare (MCV) prin care sunt evaluate pana in ziua de azi progresele inregistrate in reforma sistemului judiciar si a luptei impotriva coruptiei.

Ce mai freamat, ce mai zbucium in toata aceasta perioada pana in ziua de azi in ceea ce priveste conditionalitatile impuse de UE. Desi intrarea in UE stiam ca vine la pachet cu cedarea partiala de suveranitate. Ar trebui sa ne plangem de asta, sau sa spunem “Slava Domnului”?

Iar sora mai mare UE nu a fost singura in demersul de modelare a Romaniei, beneficiind si de ajutorul, indrumarea si admonestarile unui alt frate mai mare, poreclit “Unchiul Sam”, prezent ori de cate ori parea ca mezinul familiei era in pericol sa o ia pe cai considerate inacceptabile conform standardelor familiei democratice. Insa ceea ce il deosebea pe Unchiul Sam de toti ceilalti frati era faptul ca era singurul frate pe care batausul din vecini il stia de frica. Asta a fost principalul atu si motiv pentru care i-am acceptat admonestarile, chiar daca, spre deosebire de ceilalti frati, el nu prea ne-a ajutat financiar. Dar alaturi de el ne-am simtit intotdeauna in siguranta.

Nu trebuie uitati nici fratii care, chiar daca nu ne-au impus niciodata nimic, au fost permanent exemple care ne-au stat la indemana pentru a fi urmate. Cehia, Ungaria, dar mai ales Polonia au fost “tocilarii” care au castigat aprecierea fratilor nostri mai mari pentru ritmul reformelor economice pe care le-au defasurat. Reforme pe care Romania le-a realizat mai lent si cu multe ezitari. Beneficiile reformelor timpurii si ale unui mediu de afaceri predictibil si prietenos cu investitorii straini fusesera demonstrate cu prisosinta de aceste tari. Romania ar fi putut sa o ia pe scurtaturi, evitand greselile pe care aceste tari le-au facut si capitalizand solutiile de succes pe care le-au folosit. Din pacate acest lucru nu s-a intamplat.

Doua studii comparative pe care le-am facut la intervale mari de timp au aratat ca Romania nu a reusit in niciun moment sa recupereze decalajul de aproximativ 10 ani de dezvoltare care o separa de Polonia, tara cea mai apropiata ca marime si structura economica, o tara care a furnizat performanta unica in Europa de a trece prin perioada crizei internationale fara a intra in recesiune. Motiv pentru care decalajul fata de Romania a crescut si mai mult.

Dupa o perioada atat de lunga de evolutie alaturi de fratii si surorile din familia democratiilor europene si transatlantice, intrebarea legitima pe care multi si-o pun astazi este: ar mai trebui sa ascultam de fratii mai mari, sau a venit momentul sa le dam cu tifla? E o intrebare cu atat mai legitima cu cat, spre deosebire de primii 25 de ani de democratie ai Romaniei, cand toata familia impartasea aceleasi valori, astazi membrii ei adopta comportamente diferite, oferind exemple pe masura. Mai mult, unii dintre ei au devenit atat de orientati spre ei insisi incat interesul lor pentru sora mai mica Romania este in scadere. Nu e un moment bun ca sa evadam de sub supravegherea lor?

E un context care nu face decat sa creasca miza alegerilor pe care le vom face ca tara in viitorul apropiat. In lipsa sistemului de referinta unic de care am beneficiat pana acum, care este sistemul pe care il vom alege? Care dintre modelele oferite de fratii si surorile noastre le vom alege? Interzicerea accesului presei in parlament? Inchiderea canalelor media nefavorabile puterii? Certarea jurnalistilor la conferintele de presa? Manipularea votantilor prin diseminarea de informatii false? Protectionismul si izolationismul economic? Promovarea deciziilor politice populiste, dar fara fundamente economice?

Pana la urma nu am face catusi de putin o nota discordanta pentru ca avem frati si surori care fac deja acest lucru. Ar trebui sa devenim de abia acum receptivi la modele oferite de ei? Sau, dimpotriva, vom fi capabili sa ramanem credinciosi modelelor initiale, consacrate, ale unei societati liberale si democratice, fiind noi acum in postura sa oferim un exemplu de urmat? Asa cum Campania anticoruptie din Romania ultimilor ani a ajuns sa fie oferita de oficiali europeni ca un model de urmat si in alte tari.

Iar daca nu preluarea unor astfel de contra-modele ne dorim, atunci intrebarea de 100 de puncte este: fara limitarile si rigoarea impusa de fratii mai mari vom fi capabili sa ramanem singuri la fel de rigurosi si masurati in ceea ce facem?

De exemplu, daca nu ar exista limita de 3% deficit bugetar impusa de Comisia Europeana, am tine deficitul bugetar sub control, convinsi ca asa este sanatos economic? Chiar si in lipsa MCV-ului, am trata buna functionare a sistemului judiciar si a luptei anticoruptie ca o prioritate zero? Legile votate de parlament ar respecta normele democratice consacrate de fratii mai mari, chiar si fara atenta lor supraveghere?

In conditiile in care finantarile externe, geopolitice ca sa zic asa, subrezesc deja sistemele politice ale unor democratii consolidate prin finantarea partidelor ce sustin curente iliberale si nationaliste, este Romania gata sa reziste unor astfel de ingerinte si sa isi pastreze intacte instutiiile care vegheaza la respectarea legii, regulilor democratice si securitatii nationale?

Sa nu ne pripim cu raspunsul. Vestea proasta este ca nu exista multe episoade in istoria noastra recenta care sa ne recomande ca rigurosi, intelepti, consecventi si responsabili in deciziile pe care le luam. Abunda contraexemplele in care doar interventiile politice sau economice externe ne-au salvat de la faliment ca tara sau ne-au readus in matca valorilor democratice.

Deci, ce ziceti? Uitandu-va la ce fac unii dintre fratii si surorile noastre din Europa si de peste Ocean si avand in vedere abilitatile noastre de a ne purta singuri de grija, ne luam lumea in cap?

Sau profitam de prilej pentru a face “prostiile” care nu am fost lasati sa le facem in toata aceasta perioada avand acum justificarea ca si fratii mai mari le fac?

Sau ne alegem cu orice pret doar fratii care il pot bate pe batausul din vecini?

Sau alegem fratii ramasi credinciosi valorilor fundamentale ale familiei cu care am plecat la drum?

In final, ce e oare mai bine pentru o tanara democratie aflata la marginea estica a hartii Europei?

***
Autoru, Radu Crăciun este președinte și director general al BCR Pensii – mai multe analize pot fi citite pe blogul personal

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

7 + 3 =