Zaibărul şi lubeniţa de Dăbuleni, mândria oltenilor. Arădenii se laudă cu Pita de Pecica, Părădaica şi salamul de Nădlac, cu o reţetă neschimbată de 5 secole

Prazul şi zaibărul sunt produse de bază ale oltenilor, făcute celebre de marele Amza Pellea, dar se mândresc şi cu lubeniţa de Dăbuleni. Ardelenii se laudă cu pâinea de Pecica, preferată de Nicolae Ceauşescu, dar şi cu Părădaica de Macea, Salamul de Nădlac sau cu vinurile din Podgoriile Aradului.

Zaibărul şi lubeniţa de Dăbuleni, mândria oltenilor. Arădenii se laudă cu Pita de Pecica, Părădaica şi salamul de Nădlac, cu o reţetă neschimbată de 5 secole

Oltenii au înregistrat zaibărul la OSIM, dar sunt foarte supăraţi că licoarea nu poate fi vândută pe meleaguri străine, deoarece este soi hibrid, iar normele Comisiei Europene, pe care România a semnat că le respectă, interzic vânzarea lui.

Zaibărul, viţă de vie nealtoită, cu struguri nu prea mari şi boabe alungite, de culoare neagră, se găseşte în zonele nisipoase din Oltenia încă din perioada anilor 1900. A fost adus aici de viticultorul francez Albert Seibel, după al cărui nume a şi fost botezat soiul.

De ce a venit francezul cu acest soi în România? Pentru că în urmă cu un secol, toate soiurile de viţă nobilă din Europa au fost atacate de o insectă parazit care a pus la pământ podgoriile. Şi pentru că producţia a scăzut dramatic, cercetătorii au găsit o soluţie: a obţinut un tip de hibrizi din încrucişarea soiurilor europene cu cele americane, mult mai slabe calitativ, dar salvatoare.

Costel Pistriţu, primarul din Băileşti, oraşul vatră unde se gaseşte „muma lui de Zaibăr” cum spunea Amza Pellea, încearcă să-l facă recunoscut declarându-l produs tradiţional. Doljenii ar trebui însă să se asocieze, pentru a da încredere în produsul lor, iar asta este mai greu de realizat.

“Avem o directivă a Comisiei Europene care spune că, din 2018 cred, nu mai ai voie să deţii plantaţii cu hibrid. Trebuie să facem ceva ca un întreg, asociaţie. Oamenii sunt mai reticenţi. De la an la an au plecat şi foarte mulţi tineri, au rămas cei mai în vârstă. Anul trecut, cam pe vremea asta, a dat bruma şi a terminat viile, foarte puţini struguri au fost, şi i-a cam descurajat puţin pe oameni. Dar, la Festivalul Zaibărului de anul trecut am văzut un interes mai mare din partea tinerilor şi sperăm ca într-un viitor să se hotărască şi să se asocieze. În magazine îl putem vinde dacă ne adunăm mai mulţi, printr-o asociere. Am constatat şi am verificat, anul trecut când am fost la Bruxelles, că Boujolais-ul francez este frate cu zaibărul, este tot hibrid. Iar francezii au ştiut să îl vândă. În Franţa unde te duci în magazine Boujolais e vin de bază, iar noi cu zaibărul n-am fost în stare să ni-l acredităm ca soi, la fel ca ei. Şi e dureros”, spune primarul Pistriţu.

Şi impedimentele sunt multe, mai spune edilul din municipiul Băileşti: „Dacă vrei să-ţi înfiinţezi o suprafaţă mare de zaibăr nu ţi se dă acordul. Ţi se dau însă fonduri europene ca tu să dezafectezi terenul ăla cu viţă hibridă şi să pui nobilă. Aici în Băileşti, oamenii şi-au pus în continuare zaibăr, dar în alte părţi au renunţat”
.
Zaibărul dă roade cam la trei ani după ce este plantat, spun agricultorii doljeni.

Preţul pentru un litru de zăibărel nu este foarte piperat. Între 5 şi 8 lei. Diferenţa este dată de acurateţe. Şi dacă vrei să-l cumperi, trebuie să ştii că, odată cu timpul, zaibărul devine mai bun. Îl găseşti însă numai acasă la gospodar.

„Scoate producţie după trei ani. Din 100 de kilograme struguri scoţi cam jumătate vin. Dar depinde şi de boabă, dacă a plouat înainte, să aibă carne. Îl vindem cu 5 lei. Nu prea mai cumpără oamenii. Cumpără mai mult vin mai uşor. Zaibărul e un vin greu. Înainte, măi tată, ce spărgeam o ceapă, cu o bucată de şuncă lângă şi cu un zaibăr de-ţi trosneau urechile… Lumea acum e îmbătrânită, e bolnavă cu inima, nu mai poate să bea zaibăr. Acum lumea bea mai mult bere şi la pomeni. Înainte, la o pomană, dacă erau 40-50 de oameni la masă se beau 50 de litri de zaibăr. Anul trecut dacă s-au băut 10 litri. Acum beau bere şi suc, ieftin şi acidulat”, spune Marian Dumitru, un doljean care încă mai are viţă de zaibăr în curte.

Doljeanul ne dezvăluie şi metoda tradiţională pentru a ne da seama dacă vinul este sau nu suficient de dulce.

„Dacă e dulce strugurele şi e copt nu îi mai pui deloc zahăr. Şi acum se mai păstrează o metodă veche de verificare, cea cu oul proaspăt. Arunci oul într-o găleată cu must şi dacă iese la suprafaţă înseamnă că e suficient de dulce şi nu mai pui zahăr. Dacă nu se ridică la suprafaţă mai pui zahăr”, mai spune bărbatul.

Deşi etnologii şi academicienii insistă că acest soi nu este bun, deoarece ar conţine o mare cantitate de alcool metilic, toxic pentru organism, că are gust puternic foxat, sunt slabe alcoolic, dar şi că zaibărul are o culoare instabilă şi este predispus la oţetire, oltenii se mândresc cu vinul lor.

Negru şi gros ca motorina, asupru, numai bun de băut în timp ce muşti dintr-un praz întins în sare, şi cu o bucată de slăninuţă, ori carne de la găleată, aşa e vinul oltenilor şi nu renunţă la el. Cei care le trec pragul şi nu sunt obişnuiţi cu zaibărul trebuie să ştie că acesta se bea cu grijă pentru că „te ia repede de cap”.

Pepenele de Dăbuleni, promovat pe Facebook

Doljenii mai au un brand la care ţin – lubeniţa de Dăbuleni. Pepenele verde face parte din aceeaşi familie din care provine şi pepenele galben, acesta atingând maturitatea în timpul lunilor fierbinţi de vara, atunci când devin foarte dulci, suculenţi şi aromaţi, spun cultivatorii din Dolj.

Cel mai întâlnit sortiment este cel cu textura roz la interior, dar sunt şi soiuri cu textură galbenă. Pepenele este recunoscut pentru faptul că are mulţi antioxidanţi benefici organismului, precum licopenul, protector împotriva cancerului, sau vitaminele C şi A.
În perioada aceasta, agricultorii doljeni au început deja să planteze, în câmp, răsadurile de lubeniţă.

„Unii au început deja să planteze. Noi avem răsadul la sere, urmează să plantăm, dar aşteptăm după vreme. S-a mai anunţat brumă şi ne e teamă. Dar le scoatem la câmp. Investiţia este mare: seminţe, folie termică, noi am şi altoit răsadul cu tiugă şi sămânţa de tiugă e scumpă. Pe pământurile noastre se îmbolnăvesc foarte repede şi am învăţat şi noi să altoim. Lubeniţa nu este rezistentă şi o altoim cu tiugă, aceasta având rădăcina mai rezistentă. Fără altoire ar trebui să plantăm numai în locuri în care n-a mai fost plantată lubeniţă. Şi cum noi plantăm de ani de zile, altoirea este singura soluţie”, spune Daniela Iancu, o doljeancă din Dăbuleni.

După 15 iunie, cultivatorii de pepeni încep să ia drumul ţării pentru a vinde roadele muncii lor.

Lubeniţa de Dăbuleni este şi ea marcă înregistrată, dar asta nu face ca marfa oltenilor să fie vândută mai bine la tarabe, vara. Pepenele muncit de doljeni are concurenţă din afara graniţelor ţării.

Pepenii verzi sunt la mare căutare vara, însă agricultorii se plâng de faptul că le este tot mai dificil să scoată profit din munca lor. Cea mai mare problemă a lor este că în pieţe samasarii vând lubeniţe de import, pe post de produse autohtone, la preţuri mici.

„Eu vând în Piaţa Sălăjan din Bucureşti şi am avut probleme cu samsarii. Chiar probleme. De când ajungeam pe piaţă trebuia să fac preţul ca ei, iar clienţii nu ne mai credeau că sunt de-ale noastre. Mă cunoşteau oamenii de ani de zile de când vând în piaţa aia şi totuşi ei credeau că iau marfă din altă parte. Anul trecut ne ziceau că le injectăm, ce-or fi văzut la televizor. Aşa de mult mă bucuram că am fost prima în piaţă când m-am dus şi mă aşteptam să se bucure că au apărut pepenii de Dăbuleni şi ei ziceau: Nu luăm, că nu suntem siguri că sunt de la Dăbuleni. Şi zic: Păi cum domne, că mă cunoşti. Păi eu îmi lăsam culturile mele pe câmp şi mă duceam să cumpăr din altă parte?”, spune Daniela Iancu.

Pentru a fi crezută că lubeniţa cu care vine ea în piaţa nu e adusă din afara ţării, femeia vine şi cu atestatul de producător şi le arată clienţilor filmări cu pepenii pe câmp.

„Eram obligaţi de la piaţă să le afişăm atestatul acolo unde vindeam. Veneau oamenii, citeau, le arătam filmări cu pepenii în câmp, nu puteam să îi conving. De certificate ziceau că se dau uşor de la primărie. Numai clienţii mei vechi, care ştiau cum muncim şi ţineam legătura cu ei, luau”, marturiseşte doljeanca.

În încercarea de a convinge cumpărătorii că pepenii sunt de Dăbuleni, sădiţi, plantaţi, crescuţi de mâna lor, doljenii şi-au creat conturi pe reţeaua de socializare facebook. Aici, oamenii publică periodic fotografii şi filmări cu munca lor, iar vara îi informează în ce pieţe pot fi găsiţi. Doljenii din Dăbuleni îi şi învaţă pe cumpărători cum să aleagă un pepene bun.

„Pentru a alege un pepene verde bun, caută pe cel care este greu pentru dimensiunea sa, fără pete vinete sau moi. Crusta ar trebui sa fie netedă şi un capăt al pepenelui ar trebui sa aibă o culoare diferită de restul cojii: acesta este locul în care a fost aşezat pe sol în timpul coacerii. Dacă acest marcaj lipseşte de pe fruct înseamnă că recoltarea s-a făcut prematur şi, prin urmare, nu va avea aroma optimă”, scriu agricultorii doljeni pe facebook.

Lubeniţa de Dăbuleni se deosebeşte prin câteva caracteristici de cea din import, însă gustul este cel care face cu adevărat diferenţa, afirmă Livia Ilie, producător de pepeni din Dăbuleni.

„E vorba de gust aici. Lubeniţa de Dăbuleni are o pată galbenă care stă pe pământ iar grecii nu cultivă lubeniţe negre, niciodată nu o să găsiţi negre la greci, au coaja mai groasă şi nu sunt la fel de gustoase, ale noastre sunt mai bune. La fel ca roşiile, roşiile noastre când apar, cele de grădină, nu de solariu sunt mai gustoase decât celelalte care vin din import”, explică femeia.

Pâinea de Pecica, preferata lui Nicolae Ceauşescu

„Pita de Pecica” este cel mai cunoscut brand culinar al judeţului Arad, un produs preferat chiar şi de fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu, căruia îi era trimisă special pâinea cu un avion de două ori pe săptămână. Acum produsul este marcă înregistrată la nivel naţional şi în curs de a obţine protecţia brandului la nivel european, transmite corespondentul MEDIAFAX.

„Unul din simbolurile oraşului este Pita de Pecica. Gustul inconfudabil al pâinii produse aici se datorează, pe lângă reţeta specială şi modul specific de preparare, şi grâului crescut în această zonă. Fiind cultivat în Câmpia Mureşului, zonă desosebit de fertilă, grâul cultivat este bogat în gluten, de aici şi gustul distinctiv al Pitei de Pecica”, a declarat corespondentului MEDIAFAX primarul oraşulul Pecica, Petru Antal.

Se spune că în vremurile de demult fiecare familie îşi recunoştea după gust pâinea făcută în propria casă. Unicitatea Pâinii de Pecica este apreciată la nivel naţional, fiind considerată cea mai bună pâine pe vatră.

„La sfârşitul anului 2011, Pita de Pecica a obţinut certificarea de marcă înregistrată, brandul locul devenind motiv de mândrie pentru întregul oraş. Reţeta este una veche, moştenită de la o generaţie la alta, este coaptă pe vatră, nu conţine conservanţi, iar pe vremuri, la dospitul pâinii se folosea cumlăul în loc de drojdie. Cumlăul era un amestec format dintr-o cantitate mică de aluat, tărâţe de grâu şi hamei, acesta se înmuia în apă călduţă, de unde s-a dezvoltat şi expresia locală “apă caldă ca de pită”. Aluatul se frământa până când asuda grinda, după cum se spunea pe vremuri, adică fruntea celei care frământa. În timpul în care aluatul stătea la dospit într-o cameră caldă, se pregătea focul în cuptorul special de copt, un cuptor de vatră”, a povestit Petru Antal.

Pe vremuri, pâinile rezultate erau vândute la târgurile din Arad, în special, iar cele care se păstrau pentru consumul propriu rămâneau proaspete poate chiar mai mult de o săptămână, fiind păstrate cu grijă în ştergare speciale.

„Secretul pitei, pe lângă cantităţile de apă, drojdie, sare şi făină bune drămuite este şi cel al cuptoarelor din cărămidă, făcute de către ţiganii din zona de vest a României, arse la foc de lemne, de ştiuleţi de porumb ori de resturi vegetale. Majoritatea caselor aveau cuptoare care, prin modul special de construcţie, făceau ca Pita de Pecica să aibă coajă groasă şi crocantă, ce păstrează atât de bine aroma specială a pâinii”, a mai declarat corespondentului MEDIAFAX primarul oraşulul Pecica, Petru Antal.

Pe vremuri, cea mai cunoscută în Pecica era Brutăria a lui Goajo, o brutărie care se afla chiar aproape la intrare în Pecica dinspre Arad.

Perioada comunistă a dus la coacerea pâinii în brutăriile CAP-urilor, care păstrau însă coptul pe vatră.

În prezent, în Pecica există patru brutării, din care trei prepară pâinea în tradiţională, cuptoarelor acestora fiind construite din acele cărămizi vechi care contribuie la farmecul pitei.

Arădenii ştoiu că Pita de Pecica a ajuns să fie pâinea preferată a lui Nicolae Ceauşescu. Fostul preşedinte a vizitat Pecica la milocul anilor 1980 şi atunci a descoperit gustul Pitei .

„În fiecare săptămână, cel puţin de două ori, marţea şi vinerea, Pita de la Pecica produsă după reţete tradiţionale era trimisă cu avionul la Bucureşti pentru a ajunge pe masa dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Pita consumată de soţii Ceauşescu era făcută la CAP Ogorul, un CAP foarte cunoscut pentru producţiile foarte mari de cereale, în special de grâu şi de porumb. Pâinea care ajungea la Ceauşescu nu se făcea în condiţii speciale. (…) Se făcea cu celălalte pâini împreună şi se trimitea de două ori pe săptămână. S-a tot trimis până în 1989, chiar şi la începutul lunii decembrie a fost transportată o canitate de pâine”, a mai povestit edilul.

Pita de Pecica a ajuns să fie consumată chiar şi în străinătate. Pe rafturile unui magazin din Viena este Pită de Pecica. Primarul din Pecica a văzut fotografii pe conturile de socializare, iar într-un restaurant chiar i-a fost pusă pe masa pâine ca la el acasă.

„Am vizitat Viena şi m-am dus la un restaurant românesc la Viena, când ne-am pus la masă, ne-a adus pâine de a lor, de acolo, turcească. Am făcut puţine glume, după care ospătarul s-a întors cu pâine foarte bună, tradiţională şi m-a întrebat dacă pot să-mi dau seama de unde e pâinea. Am zis că nu, cu toate că semăna cu pâinea noastră, şi a zis domnule asta e pâine de la Pecica, ştiţi unde e Pecica? Cum să nu ştiu, că eu sunt primarul oraşului. Şi a fost întâmplare foarte faină. Am mâncat la restaurantul din Viena pâine de Pecica”, şi-a amintit Antal.

Majoritatea brutăriilor distribuie Pita de Pecica în judeţele Arad, Timiş şi Bihor, iar recent patronul unei brutării şi-a exprimat intenţia să ducă pita şi în Ungaria.

În anii trecuţi, Pita de Pecica a fost prezentată la aproape toate târgurile de profil din România, dar ajuns şi peste hotare, în Ungaria, Austria, Franţa, Belgia, Italia şi Germania.

„Pita de Pecica” are între 500 de grame şi şase kilograme.

Salamul de Nădlac păstrează reţeta de 5 secole

Un alt produs culinar foarte cunoscut în Arad, pe lângă Pita de Pecica, este „salamul de Nădlac”, produs în oraşul de la frontieră.

De alfel, la unele evenimente oficiale, produsele culinare alăturate erau Salamul de Nădlac şi Pita de Pecica.

Reţeta acestui salam a fost scrisă în prima în secolului al XVI lea şi de atunci este respectată de către producătorii locali. Salamul se produce din carne de porc de calitate şi boia roşie de casă cu o sumedenie de alte ingrediente, care dau gustul, culoarea şi textura specifică salamului. Salamul de Nădlac se lasă la uscat o lungă perioadă de timp

Părădaica de Macea, tomata care are festivalul ei

Roşiile sunt atât de celebre în judeţul Arad, încât au şi un festival al lor, „Festivalul Părădăicilor”, aşa cum li se spune roşiilor în zonă, eveniment care are loc în comuna Macea în cursul lunii iulie. Tomatele au ajuns la mare respect după ce i-au ajutat pe localnici să prospere financiar, iar aceştia au început să cultive tot mai multe soiuri.

Roşiile de Macea au mare căutare pentru că sunt naturale si foarte gustoase.

„Cu cele din hipermarketuri, aduse din alte ţări, facem antrenament la dinţi”, glumesc localnicii, când îşi prezintă atuurile tomatelor pe care le cultivă şi despre care spun că „au gust şi textură de roşii adevărate”, nu doar arată ca nişte roşii.

Unul localnic spune că are peste 40 de soiuri de roşii aduse din toată lumea de fratele său, care este marinar. A reuşit să aclimatizeze toate soiurile primite.

„Părădaica de Macea a devenit un brand şi, prin acest festival, cultivatorii de roşii din zonă au devenit mai cunoscuţi. (…) Părădaica de Macea e cea mai bună părădaică din ţară. Organizăm acest festival în ideea de a promova produsele tradiţionale, părădaica de Macea şi alte produse pe care le producem în această comună”, a declarat corespondentului MEDIAFAX primarul comunei Macea, Ciprian Otlăcan.

Cultivarea roşiilor i-a ajutat pe localnici să prsopere financiar.

„Invidia a fost bună la Macea. Dacă oamenii au văzut că primii care au cultivat roşii au început să-şi cumpere o maşină sau să-şi modernizeze casa, s-au apucat tot mai mulţi de cultivatul roşiilor. Aşa că aproape toţi locuitorii se ocupă de cultivarea roşiilor”, spune un loclnic.

Producătorii vând tomatele în special în pieţele din vestul ţării. Zona este cunoscută pentru cultivatul tomatelor încă de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, când de aici se exportau mii de vagoane de tren încărcate cu roşii.

Lângă pită, salam şi roşii, merge un vin bun din Podgoria Aradului

Foarte cunoscute sunt şi vinurile din Podgoria Aradului, considerată una dintre cele mai vechi podgorii de pe teritoriul României. Numeroase mărturii arheologice şi istorice atestă faptul că viticultura ocupa un loc important în viaţa locuitorilor din această zonă încă din cele mai vechi timpuri. Judeţul Arad are o istorie veche în ceea ce priveşte cultivarea viţei de vie, Podgoria Aradului fiind atestată documentar la începutul secolului al IX-lea. Are 3.000 de hectare de viţă de vie, din care, prin prin programul de Restructurare – Rreconversie a plantaţiilor viticole, au fost replantate, în urmă cu 3 ani, cu viţă de vie cu soiuri pentru struguri de vin, aproape 2.000 de hectare.

Vinurile produse în cea mai cunoscută fabrică de vinuri din Arad ajung atât în România, cât şi în multe ţări al Uniunii Europene, printre care Germania, Franţa, Marea Britanie, Ungaria ori Belgia, şi chiar în Asia, în special în China.

De altfel, un sfert din producţia anuală a fabricii din Arad merge la export.

Cele mai utilizate soiuri pentru vinuri albe sunt Fetească Regală, Muscat Ottonel, Riesling, Sauvignon iar pentru vinurile roşii, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Merlot, Cadarcă Neagră, Burgund mare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

57 + = 64